Sărata Monteoru sau cum am început turele de poveste…

Anul trecut, pe vremea asta, stăteam în fața calculatorului și urmăream cu Google Street View una
dintre turele organizate de Roxana Sandu-Radu sub numele de ,,Colecția de drumuri”. Ploua
mocănește în București, nu mai văzusem soarele de multe zile și pe ecran se derulau imagini cu
pante mirifice și drumuri de poveste.
Anul ăsta, când Roxana a lansat o invitație publică cu ,,haideți la o tură de toamnă”, aproape am
sărit de pe scaun de bucurie, muschii de la picioare au îmbrățișat cu drag senzație aia de arsura
specifică lui ,,la deal” și mintea a început deja să-și facă lecțiile cu trebuincioasele.
În ziua ieșirii, la șase dimineața, negociam cu alarma. Încă un snooze, lasă că beau cafeaua pe
drum, om opri noi la o benzinărie, încă un snooze, e așa cald și bine sub pătură și când să eliberez
al treilea snooze, mi-am adus aminte de-o poză din tura de anul trecut de la Sărata Monteoru, acolo
unde urma să mergem și de data asta.
a1


M-am activat instant și rutina de dimineață a mers ceas.
Bucureștiul, pe biclă, toamna, sâmbătă, dimineața dar nu chiar dis de – e un spectacol de lumină,
ceață, oameni somnoroși, oameni care acum pleacă spre casă și, ioi, uite un alt biciclist, cu ghiozdanul
în spate, dar echipat, care se îndreaptă probabil către alt loc de întâlnire și altă tură. Ne
salutăm cu zâmbetul pân’ la urechi, ne îngheață un pic dinții de la frig și continuăm să navigăm
printr-un oraș aproape gol.
a2

 

 

 

 

Am ajuns la locul de întâlnire. Am ajuns cu 15 minute mai devreme, ca de obicei. Nicio șansă de
magazin cu cafea prin jur, parcarea e goală, lumina îi faină, aerul expirat se transformă în aburi –
sau am pedalat prea cu patos până aici, sau chiar e frig afară.
Până sosește primul tovarăș de tură sau chiar duba cu care urmează să ne transportăm până la
start, e timp de-o piesă, în căști, cam tare, așa cât să îmi ajungă ritm-ul și starea toaaaaată ziua.
A sosit duba, au sosit toți participanții, poate să înceapă tetris-ul aranjatul bicicletelor.

a3

Am oprit la cafea, am găsit o benzinărie unde se servește cafea la aproape jumătate de litru
(400ml), lucru care ne bucură pe toți. Apropo, suntem 4 fete și un băiat, ne știm între noi, suntem
niște rideri foarte diferiți, dar Roxana are o rețetă magică și reușeste să ne facă să mergem în așa
fel în care fiecare să-și respecte ritmul, dar să și stam relativ grupați.
a4
București – cafea – Merei. Asta a fost drumul cu duba. Drumul care a avut partea lui de fainoșag,
dar vă lăsăm pe voi să o descoperiți.
Biclele sunt des-tetrizate, noi suntem echipați și gata de drum. A durat un pic cam mult să pornim,
dar s-a lăsat cu mici chestiuni tehnice – un arc lipsă la quick release, o roată desumflată, cum să
împărțim toate uneltele în mod egal prin buzunarele participanților.
Tura începe direct la deal, plutonul e încă compact, se aude aproape la unison cum toată lumea își
desface jacheta, am început să ne încălzim, urmează să fie mai greu.
Stai așa, oaaa. Oaa!
a5_1
Fix când a început cățărarea să fie cățărare și nu fals plat, a început și prăpădul – arămiu de toamnă,
frunze pe șosea, asfalt ca în palmă, mașini din ce în ce mai puține, din când în când semne de
7%, 8% sau 10% și liniște sau cel mult fojgăit de frunze deranjate de vânt sau crânțănit de frunze
călcate de roțile biclelor.
Fără să ne dăm seama, am ajuns la partea cu % la vale. Ne regrupăm. Ne zgâim unii la alții, atât
de fain a fost la deal-ul că ne pare rău că s-a terminam. Iar fermoarele jachetelor, iar aproape la
unison, ne pregătim de vântul de pe coborâre și oaaa ce coborăre.
a6
Abrupt la vale, curbă la dreapta, soare în ochi, se domolește panta, curbă la stânga, ai grijă cum te
înclini, soarele e printre copaci acum, plouă cu frunze, nu se aude decât sunetul frunzelor și al
free-hub-ului biclei. Curbe din ce în ce mai strânse, weeee, oaaa, aș putea să o iau pe potecă aici,
rămâi pe șosea mă. Vââââj la vale.
a7
Tislău. Am ajuns prea repede în Tisău, unde ne regrupăm, aproape că ne vine s-o luam înapoi la
deal, numai ca să mai facem coborârea asta o dată. Prin ploaie de frunze, printre frunze pe șosea,
pe asfalt de vis, pe un drum înconjurat de o pădure așa faină.
a8
Pornim în liniște, nu îndrăznim să spunem mare lucru, păstrăm amintirea dealului și coborării de
dinainte. Roxana ne zice c-ar trebui totuși să ne gândim la mini pluton mai organizat, să nu cumva
să ne prindă întunericul pe drum, e fals plat și merită sacrificat cu un pic de morișcă, ca să ne
putem lălăi pe urcarea următoare – faimosul Ciolanu.
La un moment dat ne oprim să mâncăm și, ca niciodată, n-avem destulă mâncare la noi. Noroc cu
Oana care a adus biscuiți și batoane energizante. Împărțim frățește puțina mâncare, invocăm ricecookies-
urile pe care ni le-a adus Roxana dimineață și pornim iar la drum.
Ina avertizează că ea a mai fost pe aici și cățărarea la Ciolanu are niște porțiuni crâncene. Mie mi
se face un pic frică, dealurile aprige nu sunt punctul meu forte și-s și pe diverge cu niște cauciucuri
de 32, nu știu cum am să țin pasul cu ele. Oana și Roxana invocă extra sezonul și zic că vom
merge fiecare în ritm-ul lui, eu mă mai liniștesc, Ion zice că-i ok, sunt doar niște dealuri.
a9
Începem cățărarea, aproape ratez un semn de 10%, de jur împrejur sunt niște sculpturi, presărate
aparent întâmplător prin pajisti, trebuie să cercetez când ajung acasă ce tabără de sculptură a fost
aici.
E greu, e din ce în ce mai greu, o simt în picioare, dar mintea și piticii din cap nu mai au nicio treabă,
am rămas singură, nu știu dacă-s în urmă sau nu, mă întâlnesc cu niște alți bicicliști, ne
salutăm, e și un frate de Specialized dar cu un full, se face din ce în ce mai greu, dar e frumos,
aveau dreptate toți oamenii ăia care mă invitau să mă uit în stânga și în dreapta pe cățărări.
La mănăstire mă opresc să ne regrupăm, Roxana trece imediat pe lângă mine și-mi zice că nu e
de oprit încă, mă sui pe biclă, clipsez din prima și-atunci văd panta – ceva ațât de înclinat că părea
imposibil de urcat. Începe să mi se facă frică că n-am să pot urca, că am să mă opresc la mijloc și
n-am să mai pot porni, c-o să treacă o mașină pe lângă mine și n-am să pot face cristiane și-atunci,
în momentul ăla în care eram gata să renunț, Ion îmi zice că singurul target e doar să îmi țin
echilibrul pe biclă și atât.
Zis și făcut. Am urcat, dintr-o bucată, fără frică, abruptul ăla care părea de netrecut.
Apoi din nou coborâre.
a10
Și nu în ultimul rând, pe platul de întoarcere, la 20 de km înainte de finish, o za din lanțul Roxanei
cedează. Ina avea presă de lanț, dar era la mașină.
Deznodământul? Ne-am întâlnit cu un biciclist, localnic și Ion a plecat cu el, către casa lui să
aducă presă de lanț. Ina și Roxana au rămas împreună, să meargă cătinel către presă. Oana și cu
mine am plecat să aducem duba, pentru că, să nu uităm, se făcea întuneric și frig, foarte frig.
Au fost 20 de km cu Oana. Am mers ceas. Vântul bătea puternic din lateral. Oana a fost navigatorul
șef. Eu am fost însărcinată cu ținut ritmul pe vânt. Amândouă ne simțeam responsabile pentru
reușita misiunii de salvare – tovarășii noștri de drum, trebuiau interceptați înainte să se lase întunericul.
Am aflat, aproape de finalul misiunii, că amândouă fredonam ,,to the rescue” în drum
spre dubă.
a11
Misiunea a avut succes!
La apusul soarelui, noi deja făceam stretching și uimeam locuitorii Merei-ului cu această activitate
necunoscută lor.
Ce urmează?
Mai multe drumuri fericite în sus, până încep ninsorile, cam în fiecare week-end.

 

Credit: Zora Iuga… Many thanks 🙂

Postat de catre biker la 21 noiembrie 2016 in Training